de Mihai Ana Liliana
Te caut atât de mult în noapte,
Sperând să te mai văd puțin.
Caut atentă chiar și în șoapte,
Să-ți mai aud glasul senin.
Știu, soarele a apus
Demult, pe cerul iubirii noastre,
Dar în zadar mă străduiesc,
Să-ți uit privirile albastre,
Să uit că încă te iubesc.
Ca pielea mea să uite
Atingerea mâinilor tale
Și suflarea caldă ce le urma,
Tratând-o ca pe niște petale
De trandafir înmiresmat.
Să uit cuvintele dulci, șoptite seara,
Când, la pieptul tău, capul mi-l culcai,
Și ascultând bătăile inimilor noastre,
Călătoream încet spre rai.
Să uit un univers de amintiri frumoase,
Făcute în fiecare zi,
Cu un zâmbet larg așternut pe față,
Purtându-ne că doi copii.
Stau acunsă în umbra înserării,
Suspinând din când în când,
Și încerc să țin cat pot de acest vis.
Mi-e frica să ies la lumină,
Și să văd că în ochii tăi,
Încet, una câte una,
Stelele se sting.
Am încercat în zadar,
Să te scot din mintea mea,
Fiindcă, până și natura,
Îmi aduce aminte de numele tău.
Susur suav de izvoare
Și mult prea mult soare,
Îmi omoară încet inima,
Ce că un mugure de mucegai,
Se ascunde în întuneric
Să își îngrijească rana.
Mi-e atât de teamă de lumină,
Încât am învățat să caut culoare,
In mucegaiul în plină floare,
Din sufletul meu lipsit de soare.
De Mihai Ana Liliana ( M.A.L. 03.02.2022)
drepturi de autor rezervate
data postarii 19.02.2022
Poezia, vorbe de suflet 